Poetul Ion Enache si Apocalipsa moldava
Autor: Nichita DANILOV
Data publicarii: 10/05/2007
...A fost un poet plin de seva, o ingeminare ciudata intre Esenin, Bacovia si Stefan cel Mare. Nenorocul sau a fost acela ca nu a avut in preajma lui un critic cu sufletul deschis pentru literatura, care sa-l ridice pe podium.
Fiecare oras de provincie, oricit de prafuit ar fi el, al nu prea intinsei dar atit de frumoasei noastre patrii, isi are cite un Bacovia al sau. Si fie ca acest tirg se numeste Podu Iloaiei, Saveni, Abrud, Pascani, Marasesti, Ilva, Focsani, Tecuci, Birlad etc., etc., puteti fi siguri ca pe una din stradutele sale laturalnice, situate de obicei linga gara, se afla imobilul (blocul) scorojit de intemperii al unui poet local, pe care intelectualii subtiri, citi or fi, il ocolesc, in timp ce, sa zicem, oamenii mai simpli il vad ca pe un zeu nebun, imbracat in haine de faun.Un astfel de spirit s-a intimplat sa locuiasca si in Vaslui, oras alunecat cindva din mina Domnului in mijlocul Moldovei, al carui, poate, singur merit a fost acela ca ciubotele lui Stefan cel Mare si Sfint, inaintea unor batalii mai mici sau mai mari (sau poate dupa!), au trecut de nenumarate ori si pe ulitele sale napadite vara de praf si buruieni, iar toamna de noroaie. S-au scurs de atunci veacuri si veacuri, dar nu fara urmari. Au rasarit de atunci si au apus acolo zeci sau poate chiar sute de Stefani, care semanau ca doua picaturi de apa cu neasemuitul voievod. Unii au fost simpli plugari, altii fierari, altii au ajuns, poate, la rang de tirgoveti, pisari sau tircovnici. Printre ei se numara si poetul Ioan Enache, nascut la mijlocul veacului trecut, undeva in imprejurimi, acolo unde brazda nu se ingemaneaza de obicei cu calimara, intr-un sat uitat de Dumnezeu, la o aruncatura de bat (sau poate doua) de apa care leaga Moldova noastra de cealalta...L-am cunoscut pe la inceputul anilor '80, intr-o zi de vara, pe terasa circiumii "Corso", care atunci isi avea boemii sai, pictori si scriitori (azi, nu stiu de ce, picior de artist nu mai vezi pe-acolo!), unde poetul, in scurta sa peregrinare prin Iasi se abatu din drum, pentru a se racori la umbra verde. Popasul se dovedi a fi destul de lung, prinzindu-ne la masa nu numai amurgul, ci si miezul noptii, cind musafirul vasluian, abandonindu-si ghetele sub scaunul pliant, luminat de felinare, iesi pe Lapusneanu, indreptindu-se descult spre Piata Unirii, unde, ingenunchind pe buzduganul de piatra al lui Dragos Voda, ii aduse un pios omagiu, abandonind apoi sticla de lacrimi de Cotnar pe mozaic. Nu voi uita niciodata cele doua talpi ale lui, ca niste peceti apocaliptice, inaintind prin bezna si oprindu-se la fiecare semafor pentru a recita versete din Hafiz, Esenin si Omar Kayam. Mi-a ramas pe totdeauna intiparita in memorie aceasta imagine a lui, transformindu-se intr-o emblema. De atunci si pina astazi, tinjesc mereu cu gindul sa fac un scurt ocol al Europei, pornind din Iasi, trecind prin Vaslui si Bucuresi, Roma si Paris, pentru a reveni, pe un alt traseu, inapoi in patria natala.Vazindu-l indreptindu-se spre Golia, pe Cuza Voda, i-am facut propunerea sa facem impreuna acest drum. Ar fi urmat sa ne infieram pe talpi citeva pasaje din poetii nostri dragi. Pentru ca erau orele intirziate, eu m-am oprit asupra versurilor: "Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta,/ prin care trece regina alba a noptii moarta...". Poetul fu de parere sa combinam versurile lui Eminescu cu citeva decupaje din poeti contemporani, tradusi in toate limbile pamintului, pe care sa-i facem astfel cunoscuti peste granita. Am stat si am cumpanit lucrurile bine in palma. In timple ne pulsau atitea versuri, incit nu stiam asupra carora sa ne oprim. Tin minte ca i-am propus doua nume: Mihai Ursachi si Ioanid Romanescu. Poetul fu de parere ca n-ar fi trebuit uitati nici Nichita Stanescu, nici Sorescu, nici Doinas, nici generatia tinara, din care faceam parte si noi. Calcind rind pe rind prin "legendarele patrii" ale lui Homer, Ovidiu, Horatiu, Dante si Petrarca, Baudelaire, Verlaine, Cervantes si Lorca, Shakespeare si Byron, Goethe si Rilke, Kafka si Hasek etc., etc., nu ne puteam prezenta oricum. Cum era si de-asteptat, marcind drumul, ne-am asezat pe o banca verde, cazind din nou pe ginduri. De atunci si pina mai ieri, popasurile sale prin dulcele nostru tirg au devenit un fapt obisnuit la ceasul serii... Cum dupa revolutie Corso s-a metamorfozat, devenind un loc ostil pentru artisti, ne-am mutat "agora" in Copou. De fiecare data, inainte de a sosi in Iasi, uneori chiar si dupa miezul noptii, poetul imi dadea de veste sunind pe firul nevazut, aceasta ca nu cumva venirea lui sa ma surprinda pe picior gresit. De fiecare data, treceam in revista traseul, adaugind pe harta noastra imaginara si locurile unde ar fi trebuit sa facem un binemeritat popas. Ca sa nu plece cu traista goala in spinare, Ion Enache se grabi sa indese si o "Quatriga", din care imi amintesc citeva versuri: "Si ploaia poarta rochiile tale/ pulpele fulgerelor ti se strecoara prin sandale/ amintire - braconaj de viitor...". Si: "La marginea soselei/ cu pietrele ei kilometrice/ incepe livada/ cu rinduri false de meri/ cu fructe de lemn// vintul susura printre frunzele vopsite/ de-a lungul livezii de harfe/ cu note false/ numai paznicul e autentic".Quadriga, aparut la Editura Boema, constituia, in fond, un indemn la drum. Marturisesc ca la lansare am stropit din belsug rotile acestui ciudat vehicul cu parfum de trandafiri, cu esenta de cafea, precum si cu extract din strugure cu iz voievodal...Chestionindu-l asupra titlului neobisnuit pentru vremurile noastre, poetul mi-a marturisit: "Aceste quadrige le-am compus gindindu-ma atit la viitor, cit si la trecut. In acceptiune mea, quadriga este o poezie care seamana cu o caruta romana, dotata si c-un motor, care, vorba magistrului Ursachi, nu foloseste la nimic. Ea contine contradictii, impiedicari, ruperi de ritm, aceasta datorita faptului ca spitele rotilor se impleticesc cu praful de pe drum, dar si cu urna de cenusa revarsata peste zodii. Vizitiii sint imbracati in vesminte romane, dar poarta ochelari de soare sau chiar masti de gaze. La quadriga am fost nevoit sa inham, tinind cont de frumusetea si robustetea limbii romane, nu cai, ci boi apocaliptici. Ei n-au nimic de-a face cu boii pe care-i vedem mergind pasnic in tablourile lui Grigorescu, ci aduc cu zimbrii piclosi din vremea lui Stefan cel Mare sau, mai degraba, seamana la chip cu fiarele furioase din Apocalipsa lui Ioan".Ascultindu-i marturisirea, i-am spus ca o astfel de quadriga nu ne-ar strica s-o avem pe drum. Eram hotariti sa ajungem pe Via Apia, in fata Sfinxului si a piramedelor. Urma sa ne mai intilnim, sa punem la punct citeva mici amanunte.Intre timp, poetul s-a grabit sa-si treaca pasii dincolo de Stix. Il vad citeodata si acum cum merge singur in quadriga lui, cu parul alb aprins ca o torta, prin cunoscutele si necunoscutele constelatii ale lumii....A fost un poet plin de seva, o ingeminare ciudata intre Esenin, Bacovia si Stefan cel Mare. Nenorocul sau a fost acela ca nu a avut in preajma lui un critic cu sufletul deschis pentru literatura, care sa-l ridice pe podium. In general, in Moldova noastra nenorocita, criticii, o spun cu tristete, au o rezerva fata de poetii vitalisti si poezie. Din pacate, apetenta lor pentru tot ce inseamna litera moarta a devenit molipsitoare. Printre putinii care i-au apreciat forta creativa a fost criticul Daniel Dimitriu, un exeget al lui Bacovia, dar, spre ghinionul nostru, o boala nemiloasa l-a indepartat de viata literara.
vineri, 5 iunie 2009
Poetul Vasluian Ion Enache
Ion Enache-nascut in satul Chircesti,comuna Miclesti ,judetul Vaslui la data de 27 septembrie 1950 decedat la data de 31.05.2006
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania,cu publicatii la revistele de literatura din tara.Autor al urmatoarelor volume de poezie si eseuri:"Duminica sangelui",editura Junimea,"Quadrige" editura Boema Iasi,"Abisalom"editura Cutia Pandorei-Vaslui,"Sfera cu sfinx","Metafizica uitarii "editura Timpul-Iasi,"Citat dintr-un vis"editura Junimea Iasi,Cand infloresc tigancile a doua oara"editura Cronica-Iasi.Postmortem a aparut volumul"Adelina"
Ultimul interviu cu poetul Ion Enache
de Cătălin Al DOAMNEI [Pigudel ]
2008-01-02
Mişcarea antisovieticăC.A.-Pentru început, îţi propun să ne povesteşti cum a fost ,,descălecarea’’ta la Vaslui.I.E.-Întâmplarea face că apariţia mea în Vaslui, de la Piatra Neamţ, a avut loc chiar în perioada când se sfârşeau ultimele relicve ale unei rezistenţe româniste împotriva tendinţelor vădite de rusificare. Cam în acea perioadă s-a impus litera î în locul lui â şi se vehiculau idei la nivel de universitate, de tipul (mai ales la Catedra de istorie)- „o să vedeţi că Ştefan cel Mare nu a fost chiar aşa de mare”, idem cu Mihai Viteazul;- pe de altă parte soldatul roşu era ridicat în slăvi şi „marele Lenin”- perioada stalinistă tocmai încetase, deoarece în fruntea PCUS, prim-secretar era Hrusciov. Hrusciov era primul pe lista lui Stalin, dintre cei care urmau să fie sacrificaţi în numele Revoluţiei din Octombrie. Moartea subită a lui Stalin l-a adus în fruntea evenimentelor care au urmat chiar pe Hrusciov. Am receptat indirect moartea lui Stalin prin Chinkiz Aitmatov, care, în ,,O zi mai lungă decât veacul’’, prezintă evenimentele prin intermediul unor personaje din carte, evenimente incredibile, care se rezumau la propoziţia „a murit Stalin”! Populaţia slavă nu avea curajul să comenteze evenimentul. Nu sunt suspiciuni, nici măcar în romanul autobiografic al amantei lui Stalin, Davâdova, care, dându-şi seama că Stalin va trebui să părăsească nu numai scena politică, ci chiar viaţa, a scris acea carte. Desigur, şi alte documente dovedesc faptul că Stalin a murit în condiţii naturale. C.A.-Care era atmosfera cultural socială la Vaslui, după moartea lui Stalin?I. E.-Nu a mai trecut mult şi a murit Dej, eram în clasa a VIII-a, acesta deja liniştise frământările lăsate de guvernul Doctor Petru Groza. Dej adusese stabilitatea în ţară. Această stabilitate se poate confunda, de fapt, cu o mare platitudine politică: comunismul cucerise toate poziţiile în aparatul de stat. Fuseseră lichidate rezistenţele din munţi, despre care se vorbea foarte puţin, Lucreţiu Pătrăşcanu fusese executat. Am găsit la Vaslui cenaclul literar „Vasile Alecsandri”, la ale cărui şedinţe participau nişte oameni castraţi şi făţarnici, care se împăcaseră cu evenimentele, chiar dacă în sine gândeau altceva. Un caz ieşit din comun, care face onoare oraşului Vaslui, este refractarul V. I. Cataramă, fost elev al lui George Călinescu. V. I. Cataramă era o fire expansivă şi a intrat foarte repede în conflict cu regimul. Mai mult decât atât, ca –n ,,Republica de la Ploieşti’’ a lui I. L. Caragiale, în patriarhalul nostru oraş s-a format nucleul întârziat al unui nou guvern. Din el făceau parte profesorul Ghiţă Popa, profesorul de istorie Boţ şi încă alţi doi, care nefiind în legătură directă cu literatura, nu i-am cunoscut. În mod ciudat, sediul acestei mişcări se afla chiar în cele mai noi întreprinderi de tip socialist-comunist, care se numea „Vasile Roaită”. Se pare că ceilalţi doi membri aveau funcţii aici, pentru a atrage masele. Eu cred că Vasile Cataramă avea un dezvoltat simţ al umorului şi era conştient de acest joc cu focul, dar nu a crezut că vor fi luaţi chiar atât de mult în serios. Guvernul lor era mai mult o metaforă pentru ei, ca iubitori de literatură ce se aflau. Vreau să mai spun că cenaclul literar „Vasile Alecsandri” devenise nu numai un refugiu, ci şi o formă de refulare a celor strânşi cu uşa, în intenţia lor de a fi buni şi adevăraţi români. Aceştia aveau diferite funcţii- maiori, colonei, medici, sau fuseseră eliberaţi din aceste funcţii, unii erau foşti boieri ori proprietari de pământ. După şedinţele de cenaclu, se mergea la ,,Tulli’’, o crâşmă de pe Traian, unde era o zicală celebră: „ai grijă, fiul meu, că vinul se face şi din struguri”. Este un miracol faptul că această crâşmă, cu crâşmar cu tot, a rezistat şi după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. La crâşmă, discuţiile de la cenaclu, bineînţeles, se canalizau spre factorii politici, fapt pentru care cei mai tineri membri nu erau agreaţi în mediul respectiv. Eu eram privilegiat din cauza domnului V. I. Cataramă, care mă ruga să-l însoţesc. De la Casa de Cultură, care-şi avea sediul în actuala Judecătorie, se despărţeau şi fiecare ajungea la ,,Tulli’’ pe căi ocolite. Eu cu domnul Cataramă ajungeam totdeauna mai târziu decât alţii, pentru că acesta trecea peste consemnele sale politice şi obişnuise să consume şi câte un pahar cu vin de la cârciumile socialiste, de tip Catanga. La Tulli, ceilalţi erau nemulţumiţi că eu eram cu profesorul. Acesta totdeauna îşi făcea intrarea cu versurile lui Ion Barbu: „Poetul e însumarea de harfe eoliene / Ce-n zbor invers le pierzi.” Aşa era tolerată intrarea mea metafizică în nucleul utopicului guvern de la Vaslui. Pentru că cei de mai sus au făcut câte cinci ani de puşcărie la Jilava. C. A.-Din punct de vedere politic era fundamentată rezistenţa lor? I. E.-Aveau un plan destul de sumar. Pentru că, în amănunt, erau dirijaţi din afară, atât din mari oraşe ale ţării, ori din străinătate. Bănuiesc că ceva fonduri ale legionarilor ori ale ţărăniştilor ajungeau şi în spatele ,,cortinei V. Roaită’’. A fost ales Vasluiul ca fiind un oraş mai puţin periculos, în sensul unui număr restrâns de muncitori, care-l avea pe atunci în economia noastră naţională. Pe de altă parte, să nu uităm că în această zonă, la Huşi, s-a născut cel cunoscut sub denumirea de Căpitanul, şi anume Corneliu Zelea-Codreanu. Nu a fost ales Huşiul pentru ca să nu bată la ochi. Pe atunci, ştiam toate cuiburile legionare din jurul Vasluiului şi Huşiului. C.A.-Ce ne puteţi spune despre cuiburi?I.E.-Erau foarte puternice în comunele Zăpodeni (Butucărie, Unceşti) şi Dăneşti. Este de remarcat faptul că aceste două comune şi-au clădit locuinţele pe labirinturile de tunele săpate de Ştefan cel Mare în spatele războiului de la Podul Înalt, unde voievodul îşi ţinea alimentele şi muniţiile. Am intrat în aceste tunele, ele încep de la 7 metri sub pământ şi se ramifică pe toată suprafaţa veche a satelor. Mergeţi la crâşmele de la Zăpodeni şi Dăneşti şi o să le vedeţi. De asemenea, în aceste tunele, care erau, de fapt, adevărate citadele subterane, Ştefan cel Mare ascundea şi fetele tuturor satelor, care erau râvnite şi vânate de turci şi tătari, pentru a fi transformate în cadâne, în urma războaielor. Este o chestiune neluată în seamă de istorici. Se mai spune că mai există un asemenea tunel care ajunge până la Huşi. Acum câţiva ani, s-a încercat foarte palid cercetarea lui, după care lucrările au rămas exact în punctul iniţial, respectându-se întru totul obiceiul pământului de la Vaslui: de a se lua banii şi de a nu se face nimic. C. A.-Care este imaginea profesorului Cataramă? I. E.-Era figura cea mai luminoasă, mai documentată, era deţinătorul unei biblioteci uriaşe de carte rară, cu care-şi strica vederea noaptea Securitatea locală. El mai avea şi interdicţia de a nu împrumuta nimănui nici o carte. Pe mine mă încuia în bibliotecă, fără ştirea soţiei, care era a doua securitate a lui V. I. Cataramă. Aici a avut loc şi un eveniment comic. Mă căsătorisem şi aranjasem la ,,Tulli’’ să mă mut în gazdă la domnul Cataramă. Când am ajuns cu zestrea încărcată la „poarta cu tei”, (la poartă era un tei gros cât un frigider de Coca-Cola), cea de a doua securitate a prins de veste şi aşa am ajuns în gazdă… la nişte ţigani de pe strada Racova.C. A.-Cum aţi caracteriza cultural perioada cea mai prosperă a lui Nicolae Ceauşescu la Vaslui (1970-1982)?I. E.-Cu toate că revistele literare ajungeau la Vaslui, nu se poate spune că se întâmpla mare lucru. La Vaslui, şeful Casei de Creaţie era Nicolae Ginghină, învăţător şi profesor de filozofie, care purta cu evlavie în gulerul de la haină o insignă reprezentându-l pe Lenin şi nu pierdea nici un prilej să elogieze opera şi realizările din întregul lagăr socialist. Primul volum al meu de poezie a fost un volum colectiv, scos sub egida acestei Case de Creaţie. Am primit şi bani: trei lei pe care i-am dat lui frate-meu şi, culmea, acesta îi ţine minte şi azi. Tot în această perioadă, eu şi Marinela Chifane din Bârlad am fost remarcaţi de poetul Ion Crânguleanu, trimis în mod special de la Bucureşti, pentru a înviora atmosfera vasluiană. Se punea accent pe literatura de tip Dan Deşliu: ”Iată, pune Stan piciorul, / Şi opreşte compresorul”. De la Vaslui, au mai fost remarcaţi poeţi ca Mihai Ogrinj, Marite Radu, Silvia Cazan. Pe lângă vechea gardă (care avea peste 60 de ani şi era formată din Dumitru Trişcu, Ion Chişcă), apar Petru Spânu, Ilarion Lascăr, animator şi director la Casa de Cultură, Gheorghe Capşa, Gheorghe Stoian. Puţin mai târziu, după un stagiu de profesor de română în satul natal, cu aerele sale de poet adevărat, soseşte Ion Iancu Lefter, menţionat şi de George Călinescu în I.l.r.d.o.pz. Era sub influenţa primului volum, intitulat ,,Sărut’’. Cum îi era firea, privea de foarte sus plebea literară locală. Mai târziu a apărut şi poetul şi prozatorul Ioan Baban. Nu trebuie uitată prezenţa timpurie a lui Ion Emil Andrieşanu, profesor de română care şi-a păstrat cu consecvenţă de-a lungul timpului preocupările de „sperietoare” a tinerelor talente. Acesta, în discursurile sale critice, avea doi pari cu care lovea fără milă în debutanţi. Parii erau George Călinescu şi Benedetto Croce, care nu ştiu câtă treabă au avut cu poezia. Multe fete au spălat cu lacrimi pernele adolescenţei din cauza istoricului literar şi a esteticianului, mânuiţi diabolic de periculosul critic. Este demn de subliniat faptul că Ion Emil Andrieşanu nici până azi n-a publicat vreo carte de critică literară. Un caz care a rămas şi până azi straniu este prezenţa şi lipsa din Vaslui a lui Vasile Vecinu, poet care în vremea lui Virgil Teodorescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a primit o pagină întreagă în revista „Luceafărul”. Dar el a refuzat această şansă, întorcându-se la Vaslui ca muncitor magazioner la Fabrica de Confecţii. C. A.-Cum se împăcau ordinele PCR cu creaţia autentică?I.E.-Singurul conflict care ar fi fost în acea perioadă era că, în materie de publicare, în diferite reviste locale sau din ţară era preferată poezia patriotardă. Cei cu sentimente mai duioase pentru iubita care pleacă printre plopii lini, lăsându-l pe poetul îndrăgostit singur cu scurgerea apei se alegeau cu „mai trimiteţi”. Pe de altă parte, Bucureştiul în revistele literare, folosea pe autorii din provincie ca pe un ţap ispăşitor pentru publicarea poeziilor lor amalgamate, de tentă existenţială sau de dragoste, tributul plătindu-l cu poezie patriotică cu moto-ul „aşteptăm provincia”. C. A.-De ce nu are Vasluiul o revistă de cultură autentică? I. E.-Răspunsul ar fi foarte scurt, dar şi foarte lung. Porecla mea la cenaclul „Junimea” din Iaşi (frecventam în paralel cenaclul din Vaslui şi cel din Iaşi) era Duduca. În perioada apariţiei „Convorbirilor literare” din vremea lui Mihai Eminescu şi Maiorescu, la Vaslui exista o singură cumpărătoare a revistei, care a fost poreclită „Duduca de Vaslui”. Aceasta ameninţa mereu revista că n-o s-o mai cumpere, deoarece semnatarii articolelor o făceau să roşească datorită limbajului folosit à la Bădia Creangă. Istoric, „Vlăstarul” este prima revistă literară ce a apărut la nivel şcolar. Apoi au fost „Vreme nouă”, preschimbat de comunişti în „Vremea nouă”, devenit cotidian. Au mai apărut diferite încercări de reviste scoase de Comitetul de Cultură, încercări care n-au rezistat datorită şefilor de la Cultură, care n-au vrut să se lege la cap dacă nu-i doare. Perioada Ioan Mancaş, inspector-şef după Dan Ravaru, a fost mai consecventă, cu revista „Apollo”. Nu trebuie uitată nici „Gazeta de Est”, distrusă de Paul Munteanu, care în final şi-a trecut-o pe propriul nume din punct de vedere juridic, profitând de faptul că era vice-preşedinte al CPUN şi că fusese profesorul lui Marian Enache, preşedinte al CPUN. „Gazeta de Est” a fost singura revistă literară vasluiană de succes naţional. La Bucureşti şi Suceava, dar şi la Timişoara, era vândută încă din gară. Estul, cu podul lui de flori, interesa întreaga ţară, mai ales că în paginile revistei era un serial intitulat „Răsluirea Basarabiei”, preluat din revistele de peste Prut, unde semnau Ion Hadârcă, Ion Vătămanu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi. Cred că acest pod de cuvinte a durat un pic mai mult şi va dura ca document mai mult decât podul de flori. În „Gazeta de Est” mai semnau Ion Parfene, Ion Iancu Lefter şi Dan Ravaru. Despre Dan Ravaru fac o paranteză: acesta, nefiind căsătorit, facilita în revistă publicarea diferitelor persoane de gen feminin, fapt care l-a enervat pe Ion Iancu Lefter şi l-a determinat să se exprime: „Bă, Dane, ori facem presă, ori bordel.” Cu răutatea bine ascunsă, disimulată, totuşi, nu s-a putut abţine să nu-i spună lui Ion şi mie: „Vă aranjez eu la Marian Enache şi o să dispăreţi din redacţie!” Atunci, Ion Iancu Lefter, ca autor de trei cărţi, dintre care una şi premiată de Uniunea Scriitorilor, şi cu mine ne-am dus, ca tot poetul, de necaz, la băut. În seara respectivă, Ion Iancu Lefter era cap limpede în redacţie şi, de obicei când îndeplinea această funcţie, refuza orice invitaţie la un pahar. La ora trei ziua, eu am plecat acasă, era pe 1 martie 1990. El a rămas împreună cu maiorul pe atunci Emilian Liţoiu de la Securitate, consumând din cârciumă în cârciumă până în momentul accidentului. Vreau să adaug că ei mai consumau deseori băutură, maiorului plăcându-i poezia. Pe fondul moral-sufletesc datorat jignirii aduse de Dan Ravaru, Ion Iancu Lefter şi-a călcat restricţiile pe care le avea atunci când avea cap limpede. A doua zi, nevenindu-mi să cred, o persoană pe care nu mi-o amintesc mi-a comunicat că a murit Ion Iancu Lefter. C. A.-Consideraţi că Vasluiul nu este suficient de matur şi potent pentru a menţine o revistă de cultură un timp îndelungat?I. E.-Dacă aţi pune această întrebare lui Dan Ravaru, ar spune că da, oferindu-se s-o scrie chiar de unul singur. În ce mă priveşte, eu spun că nu. De-a lungul timpului, comitetele şi tot felul de conduceri ale inspectoratelor au căutat să distrugă formarea unor personalităţi în acest domeniu. Conducerile acestor inspectorate erau slujite de persoane total neavenite cu fenomenul în cauză, care nu ştiau să scrie nici măcar o compunere. Abia în ultimul timp, ex-directorul Şerban a promovat nişte bătrâne tinere talente, care în condiţii propice ar fi fost cunoscute nu numai la Vaslui. Manifestările cu mari personalităţi şi banii cheltuiţi cu Nichita Stănescu, Marin Preda etc. erau făcute cu scopul ca directorii şi inspectorii să-şi păstreze cât mai îndelung postul. Nu afirmarea unor talente care putea să le pună în pericol poziţia era prioritară. În viziunea lor, poeţii, prozatorii, dramaturgii formau o turmă care trebuia păzită cu bâta de activistul cultural, muncitor promovat din fabrică, şcolit la „Ştefan Gheorghiu”. După mine, formarea şi afirmarea unui talent trebuie să fie şi o investiţie socială. Dar la bibliotecă şi în alte spaţii erau preferate soţiile tovarăşilor şi ale securiştilor, de unde şi epitetele „poet-muncitor”, „poet-ţăran”, etc. C. A.-Puteţi da un exemplu concret?I. E.-Da. Este cazul, Dumnezeu să-l ierte, al lui Ion Bârcă de la Duda de Huşi, care era într-adevăr ţăran. Pentru că era o persoană care nu deranja, fiind la distanţă şi în vârstă, i s-a scos şi o broşură. Ba, mai mult, cu ocazia unei vizite a tovarăşului Ceauşescu la Huşi, a fost însărcinat să-l primească pe conducătorul suprem cu pâine şi sare, îmbrăcat în tragica imitaţie de costum popular din magaziile Comitetului de Cultură, magaziner fiind pe atunci tovarăşul Vasile Crăcană. În dimineaţa sosirii preşedintelui, soseşte o maşină la poarta poetului-ţăran din Duda, care dormea pe prispă. Soţia sa, încuindu-i toate uşile, mai ales pe cea de la beci, plecase la Huşi să prindă un loc mai în faţă. Poetul-ţăran fusese trezit de vijelioasele bătăi în poartă ale lui Vaslie Crăcană, care, nu se ştie din ce motive, nu l-a anunţat din timp. Intrând pe poartă şi strigând „scoală, moşule”, ţinea în braţe imitaţia de costum popular. „Ia şi îmbracă hainele acesta, că trebuie să-l primeşti cu pâine şi sare pe tovarăşul!” Moş Bârcă, pe jumătate buimac, pe jumătate speriat, se conforma. A fost urcat în maşină şi dus la Huşi, unde la costumaţia respectivă i s-a mai adăugat şi un prosop cu informaţiile cum să se comporte în momentul primirii celui mai iubit fiu al patriei. După cuvintele adresate şefului statului, şi după ruperea din colac şi întinsul în sare, moş Bârcă a luat fulgerător în mâna sa mâna celui mai iubit fiu şi a sărutat-o. Acesta, îngrozit, imediat a cerut spirt. Locul unde se afla nu putea avea spirtul solicitat. Atunci a cerut coniac ca să-şi dezinfecteze antebraţul cu tot cu mână de sărutul poetului-ţăran. După terminarea vizitei, când lumea a început să se împrăştie, moş Bârcă a fost urcat din nou în dubă şi dus acasă. Dar baba lui încă nu sosise, cheile fiind la ea… Vasile Crăcană strigă: „hai, moşule, dezbracă-te repede, că le am pe inventar!”, lăsându-l în mijlocul ogrăzii pe moş în pielea goală. O fiică a sa, care locuia pe aproape şi care nu participase la eveniment, auzind zgomot de maşină la poarta tatălui ei, în timp ce maşina tocmai pleca, s-a năpustit în ogradă să vadă ce s-a întâmplat. Moşul, nemaiavând timp să-şi ia ceva de protecţie a goliciunii, s-a refugiat în spatele casei- unde, dintre păpuşoii foarte înalţi, a început să strige: „Cine-i acolo?” –„Eu, Maria!” Fata aştepta să-l vadă, îl striga. Moşul răspunde: „Vino mâine la mine, azi nu pot!” Fata, intrigată, s-a dus unde auzea glasul. Moşul, cu inspiraţia lui de poet-ţăran, rupse două frunze mari de bostan, îşi puse una-n faţă şi una-n spate şi se iţi de după casă. „Fă, Maria, eu ţi-am zis că nu pot, vino mâine!” Fata, nedumerită, plecă. Moşul ieşi să se învelească cu ceva ca să nu-l prindă baba în postura lui Adam. Trase şi o concluzie: „Iată cu ce se alege poetul-ţăran după o întâlnire cu şeful statului: rămâne în pielea goală!” C. A.-Cum a acţionat Securitatea asupra dumneavoastră şi a altor poeţi?I. E.-Din păcate, numai asupra mea. Ceilalţi- în sala mare a Bibliotecii- unde se organizase o întrunire festivă, cu public, cu inspectori şi cenaclişti de credinţă, să anihileze orice luare de cuvânt a persoanelor netrecute pe listă. Erau veniţi de la Bucureşti: Mircea Iorgulescu, Constantin Ţoiu, Dana Dumitriu, Mircea Dinescu. Sala era arhiplină. Eu, profitând de faptul că mă aflam în dosul unui stâlp, neobservat de pârdalnicii culturnici, m-am pomenit pur şi simplu vorbind. S-a făcut o linişte mormântală. Mă adresam scriitorilor de la Bucureşti, spunându-le: „De 1 Mai, poezie patriotică. De 23 August, poezie patriotică. Idem de 30 Decembrie’’. Şi totodată, ,,oare, poezia a ajuns femeie de serviciu?” Pentru moment, totul s-a terminat cu bine pentru că scriitorul Constantin Ţoiu şi Mircea Iorgulescu au început să aplaude. Şi după ei toată sala, revenindu-şi din spaimă. Întrunirea s-a cam terminat aici, scriitorii de la Bucureşti m-au luat în mijlocul lor, m-au felicitat şi mi-au făcut o prezentare şi o publicare de câteva poezii în „România literară”, rugându-mă să-i contactez. Ceea ce nu s-a mai putut din cauză că am fost arestat pe motivul unei amenzi pe tren datorată unei călătorii la Bucureşti, fără bani, pentru publicarea câtorva poezii în suplimentul literar al „Scânteii tineretului”, îngrijit de Ion Cristoiu şi Mircea Florin Şandru. La întoarcerea din arestul poliţiei, am fost invitat de căpitanul Ruculeţ la Securitate. Nu m-au bătut. Mi-au cerut o declaraţie că nu mai fac ce-am făcut. Pe de o parte, toate persoanele cunoscute au fost chemate la Securitate şi li s-a luat o declaraţie despre persoana mea, întocmindu-mi-se astfel un dosar substanţial, dosar pe care nici acum nu vor să mi-l elibereze. După alte două-trei săptămâni, am fost din nou anchetat de către Securitate, cum că ei sunt informaţi că eu vreau să trec graniţa fraudulos pentru a lucra la Uzinele Alfa Romeo din Roma, de care nici nu auzisem, că în perioada cât am fost în învăţământ la Dăneşti aş fi instigat tractoriştii să-şi ceară pământurile de la C.A.P.- ceea ce era parţial adevărat, pentru că-n cârciuma satului eu mă urcam pe-o masă, le spuneam poezii despre pământ, despre palme bătătorite şi despre nedreptăţile care li se făceau în ciuda muncii depuse, susţinând: „capetele unora trebuie puse în parii ce le îngrădesc interesele”. Apoi, peste încă două săptămâni, aceeaşi mascaradă cu ameninţări. Mi se arătau diferite obiecte contondente, fapt care m-a determinat ca în momentele de euforie să repet scene de acelaşi gen şi prin cârciumele din Vaslui. După 1990, am aflat că diferiţi lucrători la Securitate fugeau de cazul meu pentru că, de mi-ar fi înaintat dosarul la Bucureşti, trebuia să aducă şi dovada organizaţiei din care fac parte. În momentul când domnul Martinescu (securist) a fost promovat de la profesor de istorie în ofiţer de Securitate, i s-a încredinţat cazul meu, dându-i-se şi alte date privind dificultatea pe care o prezentam şi pentru ei. El, care şi azi se laudă că este nepotul lui Perpessicius, avea o slăbiciune pentru poeţi. Dar aflându-se faţă-n faţă cu un caz autentic, timp de o lună de zile, n-a mai ieşit din Biblioteca Judeţeană Vaslui. Sala de lectură devenise biroul său de lucru. S-a pus la punct cu toată poezia contemporană din reviste, el fiind din Negreşti, trăind într-un spaţiu profesoral, unde seara, la domiciliul câte unuia se practica şpriţul, istoria şi literatura. Probabil în programul său de urmărire, m-a surprins în cârciumă la „Vasluieţul”, unde şefă era doamna Liteanu, fosta soţie a Comandantului Securităţii. Aici a început să-şi etaleze cunoştinţele poetice, având asupra sa reportofon şi pistol, eu neştiind că-i securist. Spre uimirea doamnei Liteanu, care, pregătită, ne-a invitat în biroul ei să consumăm. A început un recital din partea mea şi a lui, care era susţinut şi de ploaia de sticle pline oferite de ,,gazdă’’. Reportofonul mergea. Nu am fost chemat la Securitate în acel moment.El a declarat pe propria răspundere că nu-s un caz periculos, şi astfel, zice el, dosarul s-a încheiat. Dar n-a fost aşa. S-a transmis la miliţie unde mi s-a cerut o declaraţie: ,,de ce nu lucrez? etc’’.Urma să fac închisoare, ca un individ ce reprezenta un adevărat ,,pericol social’’.-Care sunt intelectualii vasluieni, care, după ştiinţa ta, au dosare de Securitate ? -Eu cu Paul Munteanu. Mai există şi Leonard Negruţi, primul vasluian care scrisese ,,Jos Ceauşescu’’.Apoi Titi Gheorghiu. (interviu realizat pe data de 8 septembrie 2001, de Sfânta Măria Mică, într-un moment în care Ion Enache se lăsase de băut)
Ion Enache - trei ani de la trecerea spre Eternitate
Autor: Paul ZAHARIUC
Duminică 31 mai, la iniţiativa membrilor Cenaclului literar “Ion Iancu Lefter” Vaslui, în cimitirul Eternitatea a avut loc o şedinţă deschisă dedicată memoriei celui care a fost Ion Enache, poet şi membru fondator al acestei asociaţii culturale.Ion Enache s-a născut la 27 septembrie 1950, în Chirceşti, comuna Micleşti, şi a închis ochii pentru totdeauna pe 31 mai 2006, la Vaslui. Fiecare membru al cenaclului a rememorat diverse întâmplări petrecute alături de poet, în trecerea lui prin viaţă. Constantin Ţântea a reamintit auditoriului că Enache a reuşit să scoată în efemera lui existenţă 11 volume de poezii şi eseuri.Lăcrămioara Gabriela Ţântea a povestit ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu doi ani, când, însoţită fiind de o prietenă, a poposit la mormântul poetului, neuitând ca, pe lângă lumânări şi flori, să ia şi o sticlă cu bere. Au turnat două pahare, le-au băut împreună, iar când au vrut să mai toarne un rând, au constatat că sticla (de doi litri), fără a o mişca nici cea mai palidă adiere de vânt, s-a răsturnat cu de la sine putere peste pământul ce acoperă mormântul. Şi-au zis că a fost un accident, însă, văzând că se întâmplă şi a doua oară, vechea prietenă a lui Enache nu s-a abţinut şi a exclamat: “Şi-acolo, Ioane, îţi trebuie un paharel?”Altcineva şi-a amintit de faptul că, indiferent în starea în care se afla, Ion era de o luciditate ieşită din comun, amintindu-şi cu mare uşurinţă poezii întregi atât din creaţia sa, cât şi din creaţiile altora. De asemenea, fără a avea o voce deosebită, atrăgea multă lume atunci când cânta vreo baladă, în stilul său. A fost un veşnic îndrăgostit de Basarabia, pe care a cântat-o şi versificat-o în toate ocaziile. Ion Enache a avut toate calităţile şi defectele unui boem, cu toate că a adus pe lume împreună cu soţia sa, Adelina, trei fete şi doi băieţi. Prin trecerea sa în nefiinţă, a lăsat un gol imens şi greu reparabil în poezia românească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
(sursa.Obiectivul de Vaslui)
Joia trecută a avut loc, la Casa de Cultură “Constantin Tănase” Vaslui, întâlnirea bilunară a membrilor cenaclului Ion Iancu Lefter. Ca observator al acestui eveniment dar si ca membru fondator al cenaclului, am fost si eu acolo ca să scriu această cronicută. Prima dată am oftat din rărunchi la amintirea altor vremuri când cenaclistii îsi ascuteau întâi săgetile în paharele cu rachiu băute la Lutoaia sau la Fănică, după care plecau înfierbântati la războiul literar. Ce vremuri! Nimeni nu l-a uitat pe regretatul Ion Emil Andriesanu, cel care venea la sedintele cenaclului numai pentru a piguli cu mare migală greselile gramaticale ale creatorilor, fapt ce provoca un val de furie din partea acestora, ajungându-se până la înjurături violente si total neacademice. Ce să mai spun de Ion Enache (Dumnezeu să-l odihnească!)… venea uneori cu o doamnă ce era îndrăgostită lulea de talentul maestrului, dar nu apăreau singuri, ci si cu câinele Lăbus al cucoanei. Sărmanul Ion Parfene, care pe atunci era presedinte, cu toate că era cumătru cu Ion, iar acesta din urmă îi făcuse un puternic lobby la alegeri, fusese nevoit să pună o pancartă mare în sala de sedinte, pe care scrisese: “Accesul interzis amantelor si câinilor”.
Poetul Ion Enache a plecat spre nemurire
(ASIS) – În ultima zi a lunii mai, s-a stins din viaţă poetul Ion Enache, membru al Uniunii Scriitorilor, cîştigător al mai multor concursuri de poezie, colaborator la reviste prestigioase de literatură şi autor al 11 volume de versuri. Ion Enache era cel mai mare poet vasluian în viaţă. La numai 54 de ani, inima lui a încetat să mai bată în urma unui stop cardio-respirator. "Vasluiul a devenit mai sărac prin urcarea la cer a sufletului poetului Ion Enache. Eu l-am preţuit şi l-am ajutat în timpul vieţii sale zbuciumate şi îi voi cinsti mereu memoria", ne-a declarat preşedintele Consiliului Judeţean, Corneliu Bichineţ. "Moartea sa înseamnă sfîrşitul unui timp al boemei creative, al boemei care s-a concretizat în cele 11 statuii de frumuseţe care au însemnat volumele lui Ion", a spus şi scriitorul Dan Ravaru. Ion Enache va fi condus pe ultimul drum, sîmbată, 3 iunie. (S.P.)
Evenimentul.ro
Stelele se hranesc cu lacrimi de Sfinx
Dintre cele sapte volume de poezie – Duminica singelui (1985), Qadrige (1993), Abisalom (1995), Gindul mitei (1997), Sfera cu Sfinx (1998), Citat dintr-un vis (2003), Metafizica uitarii (2003) –, doua sint publicate, cum se vede, in acest an la Editura Junimea; poetul se grabeste, nu stiu de ce. Simplul inventar al cartilor spune ca Ion Enache, asemeni atitor scriitori contemporani, a avut un destin literar fracturat; dupa debut, au urmat aproape zece ani de tacere, apoi, tiparirea in serie a cartilor (scrise altadata?): ceea ce se intimpla cu Ion Enache, un poet care a raspuns "prezent" cind s-a impartit talentul (nu si "norocul", cum zic lautarii din Vaslui), e un fapt care seamana deja cu un fenomen si care aduna o problematica interesanta pentru criticul, istoricul si sociologul literaturii noastre de azi. E bine si e rau. E rau pentru ca, intre altele, si dincolo de dramele usor de intuit, ceea ce se cheama "virstele creatiei" dispare, se reduce intr-un mincinos interval de timp, se aplatizeaza, devine neinteresant. E bine pentru cartile scrise, cu vorba poetului, cind Sfinxul plinge cu sfere pe care sa le culegi si sa-ti faci un sistem planetar si cind forta poemului e data de puterea imaginii, a metaforei. Sint aici si influente din Nichita Stanescu, (Repere), dar si certe semne dostoevskiene (Papusile pestilor, Ploaia verde...), linga elegii inchinate apostolilor si mucenicilor bisericii crestine; Ion Enache se recunoaste pe sine in oglinda retrovizoare a umanitatii din literatura marelui rus. Spaima ce se aduna in metafora obsedanta a trecerii de pietoni si a unor manusi albe, care dirijeaza circulatia: referentul ei se descopera intr-o dedicatie la poemul Singele in strada ca batut cu parii: "Poetului Ion Iancu Lefter, omorit intr-un straniu accident de circulatie, chiar pe trecerea de pietoni" – el "traieste" astfel in poezia lui Ion Enache: "Unde esti, Ioane, Ioane badita/Sa hranim cu jar caii din penita./Chiar in vremea cetii cu profil de lup/Iti era condeiul harnic ca un stup./Sau in huma crismei la periferie/Bateai crunt orasul c-un harag din vie./Ai plecat cind plumbul nastea noi ziare/Lingea rotativa un vitel de sare/Chiar din marul nuntii te-a gonit un vierme/A schimbat in clopot cusma cu poeme./Unde esti Ioane, Ioane badita/Sa hranim cu jar caii din penita". Unele texte adie dinspre gindirea filosofului, altele exprima conditia poetului si poeziei (in legatura cu vinul "care este un cal, fruntea lui este rasaritul, coastele sale sunt amiezi. Coada lui este amurgul" – Viul; si cu vintul care este "cartea miresmelor. In el se bate crinul cu trandafirul. Un cap lovit de ranga de mireasma e aerul" – Intre solzi si petale), in fine, citeva se revendica din psihanaliza (Dincolo de Calea Lactee). Ca intr-un vis, in fond, (re)citarea poemului in proza de acolo acordindu-le credibilitate, forta de sugestie si valoare estetica. Ioan Holban
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania,cu publicatii la revistele de literatura din tara.Autor al urmatoarelor volume de poezie si eseuri:"Duminica sangelui",editura Junimea,"Quadrige" editura Boema Iasi,"Abisalom"editura Cutia Pandorei-Vaslui,"Sfera cu sfinx","Metafizica uitarii "editura Timpul-Iasi,"Citat dintr-un vis"editura Junimea Iasi,Cand infloresc tigancile a doua oara"editura Cronica-Iasi.Postmortem a aparut volumul"Adelina"
Ultimul interviu cu poetul Ion Enache
de Cătălin Al DOAMNEI [Pigudel ]
2008-01-02
Mişcarea antisovieticăC.A.-Pentru început, îţi propun să ne povesteşti cum a fost ,,descălecarea’’ta la Vaslui.I.E.-Întâmplarea face că apariţia mea în Vaslui, de la Piatra Neamţ, a avut loc chiar în perioada când se sfârşeau ultimele relicve ale unei rezistenţe româniste împotriva tendinţelor vădite de rusificare. Cam în acea perioadă s-a impus litera î în locul lui â şi se vehiculau idei la nivel de universitate, de tipul (mai ales la Catedra de istorie)- „o să vedeţi că Ştefan cel Mare nu a fost chiar aşa de mare”, idem cu Mihai Viteazul;- pe de altă parte soldatul roşu era ridicat în slăvi şi „marele Lenin”- perioada stalinistă tocmai încetase, deoarece în fruntea PCUS, prim-secretar era Hrusciov. Hrusciov era primul pe lista lui Stalin, dintre cei care urmau să fie sacrificaţi în numele Revoluţiei din Octombrie. Moartea subită a lui Stalin l-a adus în fruntea evenimentelor care au urmat chiar pe Hrusciov. Am receptat indirect moartea lui Stalin prin Chinkiz Aitmatov, care, în ,,O zi mai lungă decât veacul’’, prezintă evenimentele prin intermediul unor personaje din carte, evenimente incredibile, care se rezumau la propoziţia „a murit Stalin”! Populaţia slavă nu avea curajul să comenteze evenimentul. Nu sunt suspiciuni, nici măcar în romanul autobiografic al amantei lui Stalin, Davâdova, care, dându-şi seama că Stalin va trebui să părăsească nu numai scena politică, ci chiar viaţa, a scris acea carte. Desigur, şi alte documente dovedesc faptul că Stalin a murit în condiţii naturale. C.A.-Care era atmosfera cultural socială la Vaslui, după moartea lui Stalin?I. E.-Nu a mai trecut mult şi a murit Dej, eram în clasa a VIII-a, acesta deja liniştise frământările lăsate de guvernul Doctor Petru Groza. Dej adusese stabilitatea în ţară. Această stabilitate se poate confunda, de fapt, cu o mare platitudine politică: comunismul cucerise toate poziţiile în aparatul de stat. Fuseseră lichidate rezistenţele din munţi, despre care se vorbea foarte puţin, Lucreţiu Pătrăşcanu fusese executat. Am găsit la Vaslui cenaclul literar „Vasile Alecsandri”, la ale cărui şedinţe participau nişte oameni castraţi şi făţarnici, care se împăcaseră cu evenimentele, chiar dacă în sine gândeau altceva. Un caz ieşit din comun, care face onoare oraşului Vaslui, este refractarul V. I. Cataramă, fost elev al lui George Călinescu. V. I. Cataramă era o fire expansivă şi a intrat foarte repede în conflict cu regimul. Mai mult decât atât, ca –n ,,Republica de la Ploieşti’’ a lui I. L. Caragiale, în patriarhalul nostru oraş s-a format nucleul întârziat al unui nou guvern. Din el făceau parte profesorul Ghiţă Popa, profesorul de istorie Boţ şi încă alţi doi, care nefiind în legătură directă cu literatura, nu i-am cunoscut. În mod ciudat, sediul acestei mişcări se afla chiar în cele mai noi întreprinderi de tip socialist-comunist, care se numea „Vasile Roaită”. Se pare că ceilalţi doi membri aveau funcţii aici, pentru a atrage masele. Eu cred că Vasile Cataramă avea un dezvoltat simţ al umorului şi era conştient de acest joc cu focul, dar nu a crezut că vor fi luaţi chiar atât de mult în serios. Guvernul lor era mai mult o metaforă pentru ei, ca iubitori de literatură ce se aflau. Vreau să mai spun că cenaclul literar „Vasile Alecsandri” devenise nu numai un refugiu, ci şi o formă de refulare a celor strânşi cu uşa, în intenţia lor de a fi buni şi adevăraţi români. Aceştia aveau diferite funcţii- maiori, colonei, medici, sau fuseseră eliberaţi din aceste funcţii, unii erau foşti boieri ori proprietari de pământ. După şedinţele de cenaclu, se mergea la ,,Tulli’’, o crâşmă de pe Traian, unde era o zicală celebră: „ai grijă, fiul meu, că vinul se face şi din struguri”. Este un miracol faptul că această crâşmă, cu crâşmar cu tot, a rezistat şi după venirea la putere a lui Nicolae Ceauşescu. La crâşmă, discuţiile de la cenaclu, bineînţeles, se canalizau spre factorii politici, fapt pentru care cei mai tineri membri nu erau agreaţi în mediul respectiv. Eu eram privilegiat din cauza domnului V. I. Cataramă, care mă ruga să-l însoţesc. De la Casa de Cultură, care-şi avea sediul în actuala Judecătorie, se despărţeau şi fiecare ajungea la ,,Tulli’’ pe căi ocolite. Eu cu domnul Cataramă ajungeam totdeauna mai târziu decât alţii, pentru că acesta trecea peste consemnele sale politice şi obişnuise să consume şi câte un pahar cu vin de la cârciumile socialiste, de tip Catanga. La Tulli, ceilalţi erau nemulţumiţi că eu eram cu profesorul. Acesta totdeauna îşi făcea intrarea cu versurile lui Ion Barbu: „Poetul e însumarea de harfe eoliene / Ce-n zbor invers le pierzi.” Aşa era tolerată intrarea mea metafizică în nucleul utopicului guvern de la Vaslui. Pentru că cei de mai sus au făcut câte cinci ani de puşcărie la Jilava. C. A.-Din punct de vedere politic era fundamentată rezistenţa lor? I. E.-Aveau un plan destul de sumar. Pentru că, în amănunt, erau dirijaţi din afară, atât din mari oraşe ale ţării, ori din străinătate. Bănuiesc că ceva fonduri ale legionarilor ori ale ţărăniştilor ajungeau şi în spatele ,,cortinei V. Roaită’’. A fost ales Vasluiul ca fiind un oraş mai puţin periculos, în sensul unui număr restrâns de muncitori, care-l avea pe atunci în economia noastră naţională. Pe de altă parte, să nu uităm că în această zonă, la Huşi, s-a născut cel cunoscut sub denumirea de Căpitanul, şi anume Corneliu Zelea-Codreanu. Nu a fost ales Huşiul pentru ca să nu bată la ochi. Pe atunci, ştiam toate cuiburile legionare din jurul Vasluiului şi Huşiului. C.A.-Ce ne puteţi spune despre cuiburi?I.E.-Erau foarte puternice în comunele Zăpodeni (Butucărie, Unceşti) şi Dăneşti. Este de remarcat faptul că aceste două comune şi-au clădit locuinţele pe labirinturile de tunele săpate de Ştefan cel Mare în spatele războiului de la Podul Înalt, unde voievodul îşi ţinea alimentele şi muniţiile. Am intrat în aceste tunele, ele încep de la 7 metri sub pământ şi se ramifică pe toată suprafaţa veche a satelor. Mergeţi la crâşmele de la Zăpodeni şi Dăneşti şi o să le vedeţi. De asemenea, în aceste tunele, care erau, de fapt, adevărate citadele subterane, Ştefan cel Mare ascundea şi fetele tuturor satelor, care erau râvnite şi vânate de turci şi tătari, pentru a fi transformate în cadâne, în urma războaielor. Este o chestiune neluată în seamă de istorici. Se mai spune că mai există un asemenea tunel care ajunge până la Huşi. Acum câţiva ani, s-a încercat foarte palid cercetarea lui, după care lucrările au rămas exact în punctul iniţial, respectându-se întru totul obiceiul pământului de la Vaslui: de a se lua banii şi de a nu se face nimic. C. A.-Care este imaginea profesorului Cataramă? I. E.-Era figura cea mai luminoasă, mai documentată, era deţinătorul unei biblioteci uriaşe de carte rară, cu care-şi strica vederea noaptea Securitatea locală. El mai avea şi interdicţia de a nu împrumuta nimănui nici o carte. Pe mine mă încuia în bibliotecă, fără ştirea soţiei, care era a doua securitate a lui V. I. Cataramă. Aici a avut loc şi un eveniment comic. Mă căsătorisem şi aranjasem la ,,Tulli’’ să mă mut în gazdă la domnul Cataramă. Când am ajuns cu zestrea încărcată la „poarta cu tei”, (la poartă era un tei gros cât un frigider de Coca-Cola), cea de a doua securitate a prins de veste şi aşa am ajuns în gazdă… la nişte ţigani de pe strada Racova.C. A.-Cum aţi caracteriza cultural perioada cea mai prosperă a lui Nicolae Ceauşescu la Vaslui (1970-1982)?I. E.-Cu toate că revistele literare ajungeau la Vaslui, nu se poate spune că se întâmpla mare lucru. La Vaslui, şeful Casei de Creaţie era Nicolae Ginghină, învăţător şi profesor de filozofie, care purta cu evlavie în gulerul de la haină o insignă reprezentându-l pe Lenin şi nu pierdea nici un prilej să elogieze opera şi realizările din întregul lagăr socialist. Primul volum al meu de poezie a fost un volum colectiv, scos sub egida acestei Case de Creaţie. Am primit şi bani: trei lei pe care i-am dat lui frate-meu şi, culmea, acesta îi ţine minte şi azi. Tot în această perioadă, eu şi Marinela Chifane din Bârlad am fost remarcaţi de poetul Ion Crânguleanu, trimis în mod special de la Bucureşti, pentru a înviora atmosfera vasluiană. Se punea accent pe literatura de tip Dan Deşliu: ”Iată, pune Stan piciorul, / Şi opreşte compresorul”. De la Vaslui, au mai fost remarcaţi poeţi ca Mihai Ogrinj, Marite Radu, Silvia Cazan. Pe lângă vechea gardă (care avea peste 60 de ani şi era formată din Dumitru Trişcu, Ion Chişcă), apar Petru Spânu, Ilarion Lascăr, animator şi director la Casa de Cultură, Gheorghe Capşa, Gheorghe Stoian. Puţin mai târziu, după un stagiu de profesor de română în satul natal, cu aerele sale de poet adevărat, soseşte Ion Iancu Lefter, menţionat şi de George Călinescu în I.l.r.d.o.pz. Era sub influenţa primului volum, intitulat ,,Sărut’’. Cum îi era firea, privea de foarte sus plebea literară locală. Mai târziu a apărut şi poetul şi prozatorul Ioan Baban. Nu trebuie uitată prezenţa timpurie a lui Ion Emil Andrieşanu, profesor de română care şi-a păstrat cu consecvenţă de-a lungul timpului preocupările de „sperietoare” a tinerelor talente. Acesta, în discursurile sale critice, avea doi pari cu care lovea fără milă în debutanţi. Parii erau George Călinescu şi Benedetto Croce, care nu ştiu câtă treabă au avut cu poezia. Multe fete au spălat cu lacrimi pernele adolescenţei din cauza istoricului literar şi a esteticianului, mânuiţi diabolic de periculosul critic. Este demn de subliniat faptul că Ion Emil Andrieşanu nici până azi n-a publicat vreo carte de critică literară. Un caz care a rămas şi până azi straniu este prezenţa şi lipsa din Vaslui a lui Vasile Vecinu, poet care în vremea lui Virgil Teodorescu, preşedinte al Uniunii Scriitorilor, a primit o pagină întreagă în revista „Luceafărul”. Dar el a refuzat această şansă, întorcându-se la Vaslui ca muncitor magazioner la Fabrica de Confecţii. C. A.-Cum se împăcau ordinele PCR cu creaţia autentică?I.E.-Singurul conflict care ar fi fost în acea perioadă era că, în materie de publicare, în diferite reviste locale sau din ţară era preferată poezia patriotardă. Cei cu sentimente mai duioase pentru iubita care pleacă printre plopii lini, lăsându-l pe poetul îndrăgostit singur cu scurgerea apei se alegeau cu „mai trimiteţi”. Pe de altă parte, Bucureştiul în revistele literare, folosea pe autorii din provincie ca pe un ţap ispăşitor pentru publicarea poeziilor lor amalgamate, de tentă existenţială sau de dragoste, tributul plătindu-l cu poezie patriotică cu moto-ul „aşteptăm provincia”. C. A.-De ce nu are Vasluiul o revistă de cultură autentică? I. E.-Răspunsul ar fi foarte scurt, dar şi foarte lung. Porecla mea la cenaclul „Junimea” din Iaşi (frecventam în paralel cenaclul din Vaslui şi cel din Iaşi) era Duduca. În perioada apariţiei „Convorbirilor literare” din vremea lui Mihai Eminescu şi Maiorescu, la Vaslui exista o singură cumpărătoare a revistei, care a fost poreclită „Duduca de Vaslui”. Aceasta ameninţa mereu revista că n-o s-o mai cumpere, deoarece semnatarii articolelor o făceau să roşească datorită limbajului folosit à la Bădia Creangă. Istoric, „Vlăstarul” este prima revistă literară ce a apărut la nivel şcolar. Apoi au fost „Vreme nouă”, preschimbat de comunişti în „Vremea nouă”, devenit cotidian. Au mai apărut diferite încercări de reviste scoase de Comitetul de Cultură, încercări care n-au rezistat datorită şefilor de la Cultură, care n-au vrut să se lege la cap dacă nu-i doare. Perioada Ioan Mancaş, inspector-şef după Dan Ravaru, a fost mai consecventă, cu revista „Apollo”. Nu trebuie uitată nici „Gazeta de Est”, distrusă de Paul Munteanu, care în final şi-a trecut-o pe propriul nume din punct de vedere juridic, profitând de faptul că era vice-preşedinte al CPUN şi că fusese profesorul lui Marian Enache, preşedinte al CPUN. „Gazeta de Est” a fost singura revistă literară vasluiană de succes naţional. La Bucureşti şi Suceava, dar şi la Timişoara, era vândută încă din gară. Estul, cu podul lui de flori, interesa întreaga ţară, mai ales că în paginile revistei era un serial intitulat „Răsluirea Basarabiei”, preluat din revistele de peste Prut, unde semnau Ion Hadârcă, Ion Vătămanu, Grigore Vieru, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi. Cred că acest pod de cuvinte a durat un pic mai mult şi va dura ca document mai mult decât podul de flori. În „Gazeta de Est” mai semnau Ion Parfene, Ion Iancu Lefter şi Dan Ravaru. Despre Dan Ravaru fac o paranteză: acesta, nefiind căsătorit, facilita în revistă publicarea diferitelor persoane de gen feminin, fapt care l-a enervat pe Ion Iancu Lefter şi l-a determinat să se exprime: „Bă, Dane, ori facem presă, ori bordel.” Cu răutatea bine ascunsă, disimulată, totuşi, nu s-a putut abţine să nu-i spună lui Ion şi mie: „Vă aranjez eu la Marian Enache şi o să dispăreţi din redacţie!” Atunci, Ion Iancu Lefter, ca autor de trei cărţi, dintre care una şi premiată de Uniunea Scriitorilor, şi cu mine ne-am dus, ca tot poetul, de necaz, la băut. În seara respectivă, Ion Iancu Lefter era cap limpede în redacţie şi, de obicei când îndeplinea această funcţie, refuza orice invitaţie la un pahar. La ora trei ziua, eu am plecat acasă, era pe 1 martie 1990. El a rămas împreună cu maiorul pe atunci Emilian Liţoiu de la Securitate, consumând din cârciumă în cârciumă până în momentul accidentului. Vreau să adaug că ei mai consumau deseori băutură, maiorului plăcându-i poezia. Pe fondul moral-sufletesc datorat jignirii aduse de Dan Ravaru, Ion Iancu Lefter şi-a călcat restricţiile pe care le avea atunci când avea cap limpede. A doua zi, nevenindu-mi să cred, o persoană pe care nu mi-o amintesc mi-a comunicat că a murit Ion Iancu Lefter. C. A.-Consideraţi că Vasluiul nu este suficient de matur şi potent pentru a menţine o revistă de cultură un timp îndelungat?I. E.-Dacă aţi pune această întrebare lui Dan Ravaru, ar spune că da, oferindu-se s-o scrie chiar de unul singur. În ce mă priveşte, eu spun că nu. De-a lungul timpului, comitetele şi tot felul de conduceri ale inspectoratelor au căutat să distrugă formarea unor personalităţi în acest domeniu. Conducerile acestor inspectorate erau slujite de persoane total neavenite cu fenomenul în cauză, care nu ştiau să scrie nici măcar o compunere. Abia în ultimul timp, ex-directorul Şerban a promovat nişte bătrâne tinere talente, care în condiţii propice ar fi fost cunoscute nu numai la Vaslui. Manifestările cu mari personalităţi şi banii cheltuiţi cu Nichita Stănescu, Marin Preda etc. erau făcute cu scopul ca directorii şi inspectorii să-şi păstreze cât mai îndelung postul. Nu afirmarea unor talente care putea să le pună în pericol poziţia era prioritară. În viziunea lor, poeţii, prozatorii, dramaturgii formau o turmă care trebuia păzită cu bâta de activistul cultural, muncitor promovat din fabrică, şcolit la „Ştefan Gheorghiu”. După mine, formarea şi afirmarea unui talent trebuie să fie şi o investiţie socială. Dar la bibliotecă şi în alte spaţii erau preferate soţiile tovarăşilor şi ale securiştilor, de unde şi epitetele „poet-muncitor”, „poet-ţăran”, etc. C. A.-Puteţi da un exemplu concret?I. E.-Da. Este cazul, Dumnezeu să-l ierte, al lui Ion Bârcă de la Duda de Huşi, care era într-adevăr ţăran. Pentru că era o persoană care nu deranja, fiind la distanţă şi în vârstă, i s-a scos şi o broşură. Ba, mai mult, cu ocazia unei vizite a tovarăşului Ceauşescu la Huşi, a fost însărcinat să-l primească pe conducătorul suprem cu pâine şi sare, îmbrăcat în tragica imitaţie de costum popular din magaziile Comitetului de Cultură, magaziner fiind pe atunci tovarăşul Vasile Crăcană. În dimineaţa sosirii preşedintelui, soseşte o maşină la poarta poetului-ţăran din Duda, care dormea pe prispă. Soţia sa, încuindu-i toate uşile, mai ales pe cea de la beci, plecase la Huşi să prindă un loc mai în faţă. Poetul-ţăran fusese trezit de vijelioasele bătăi în poartă ale lui Vaslie Crăcană, care, nu se ştie din ce motive, nu l-a anunţat din timp. Intrând pe poartă şi strigând „scoală, moşule”, ţinea în braţe imitaţia de costum popular. „Ia şi îmbracă hainele acesta, că trebuie să-l primeşti cu pâine şi sare pe tovarăşul!” Moş Bârcă, pe jumătate buimac, pe jumătate speriat, se conforma. A fost urcat în maşină şi dus la Huşi, unde la costumaţia respectivă i s-a mai adăugat şi un prosop cu informaţiile cum să se comporte în momentul primirii celui mai iubit fiu al patriei. După cuvintele adresate şefului statului, şi după ruperea din colac şi întinsul în sare, moş Bârcă a luat fulgerător în mâna sa mâna celui mai iubit fiu şi a sărutat-o. Acesta, îngrozit, imediat a cerut spirt. Locul unde se afla nu putea avea spirtul solicitat. Atunci a cerut coniac ca să-şi dezinfecteze antebraţul cu tot cu mână de sărutul poetului-ţăran. După terminarea vizitei, când lumea a început să se împrăştie, moş Bârcă a fost urcat din nou în dubă şi dus acasă. Dar baba lui încă nu sosise, cheile fiind la ea… Vasile Crăcană strigă: „hai, moşule, dezbracă-te repede, că le am pe inventar!”, lăsându-l în mijlocul ogrăzii pe moş în pielea goală. O fiică a sa, care locuia pe aproape şi care nu participase la eveniment, auzind zgomot de maşină la poarta tatălui ei, în timp ce maşina tocmai pleca, s-a năpustit în ogradă să vadă ce s-a întâmplat. Moşul, nemaiavând timp să-şi ia ceva de protecţie a goliciunii, s-a refugiat în spatele casei- unde, dintre păpuşoii foarte înalţi, a început să strige: „Cine-i acolo?” –„Eu, Maria!” Fata aştepta să-l vadă, îl striga. Moşul răspunde: „Vino mâine la mine, azi nu pot!” Fata, intrigată, s-a dus unde auzea glasul. Moşul, cu inspiraţia lui de poet-ţăran, rupse două frunze mari de bostan, îşi puse una-n faţă şi una-n spate şi se iţi de după casă. „Fă, Maria, eu ţi-am zis că nu pot, vino mâine!” Fata, nedumerită, plecă. Moşul ieşi să se învelească cu ceva ca să nu-l prindă baba în postura lui Adam. Trase şi o concluzie: „Iată cu ce se alege poetul-ţăran după o întâlnire cu şeful statului: rămâne în pielea goală!” C. A.-Cum a acţionat Securitatea asupra dumneavoastră şi a altor poeţi?I. E.-Din păcate, numai asupra mea. Ceilalţi- în sala mare a Bibliotecii- unde se organizase o întrunire festivă, cu public, cu inspectori şi cenaclişti de credinţă, să anihileze orice luare de cuvânt a persoanelor netrecute pe listă. Erau veniţi de la Bucureşti: Mircea Iorgulescu, Constantin Ţoiu, Dana Dumitriu, Mircea Dinescu. Sala era arhiplină. Eu, profitând de faptul că mă aflam în dosul unui stâlp, neobservat de pârdalnicii culturnici, m-am pomenit pur şi simplu vorbind. S-a făcut o linişte mormântală. Mă adresam scriitorilor de la Bucureşti, spunându-le: „De 1 Mai, poezie patriotică. De 23 August, poezie patriotică. Idem de 30 Decembrie’’. Şi totodată, ,,oare, poezia a ajuns femeie de serviciu?” Pentru moment, totul s-a terminat cu bine pentru că scriitorul Constantin Ţoiu şi Mircea Iorgulescu au început să aplaude. Şi după ei toată sala, revenindu-şi din spaimă. Întrunirea s-a cam terminat aici, scriitorii de la Bucureşti m-au luat în mijlocul lor, m-au felicitat şi mi-au făcut o prezentare şi o publicare de câteva poezii în „România literară”, rugându-mă să-i contactez. Ceea ce nu s-a mai putut din cauză că am fost arestat pe motivul unei amenzi pe tren datorată unei călătorii la Bucureşti, fără bani, pentru publicarea câtorva poezii în suplimentul literar al „Scânteii tineretului”, îngrijit de Ion Cristoiu şi Mircea Florin Şandru. La întoarcerea din arestul poliţiei, am fost invitat de căpitanul Ruculeţ la Securitate. Nu m-au bătut. Mi-au cerut o declaraţie că nu mai fac ce-am făcut. Pe de o parte, toate persoanele cunoscute au fost chemate la Securitate şi li s-a luat o declaraţie despre persoana mea, întocmindu-mi-se astfel un dosar substanţial, dosar pe care nici acum nu vor să mi-l elibereze. După alte două-trei săptămâni, am fost din nou anchetat de către Securitate, cum că ei sunt informaţi că eu vreau să trec graniţa fraudulos pentru a lucra la Uzinele Alfa Romeo din Roma, de care nici nu auzisem, că în perioada cât am fost în învăţământ la Dăneşti aş fi instigat tractoriştii să-şi ceară pământurile de la C.A.P.- ceea ce era parţial adevărat, pentru că-n cârciuma satului eu mă urcam pe-o masă, le spuneam poezii despre pământ, despre palme bătătorite şi despre nedreptăţile care li se făceau în ciuda muncii depuse, susţinând: „capetele unora trebuie puse în parii ce le îngrădesc interesele”. Apoi, peste încă două săptămâni, aceeaşi mascaradă cu ameninţări. Mi se arătau diferite obiecte contondente, fapt care m-a determinat ca în momentele de euforie să repet scene de acelaşi gen şi prin cârciumele din Vaslui. După 1990, am aflat că diferiţi lucrători la Securitate fugeau de cazul meu pentru că, de mi-ar fi înaintat dosarul la Bucureşti, trebuia să aducă şi dovada organizaţiei din care fac parte. În momentul când domnul Martinescu (securist) a fost promovat de la profesor de istorie în ofiţer de Securitate, i s-a încredinţat cazul meu, dându-i-se şi alte date privind dificultatea pe care o prezentam şi pentru ei. El, care şi azi se laudă că este nepotul lui Perpessicius, avea o slăbiciune pentru poeţi. Dar aflându-se faţă-n faţă cu un caz autentic, timp de o lună de zile, n-a mai ieşit din Biblioteca Judeţeană Vaslui. Sala de lectură devenise biroul său de lucru. S-a pus la punct cu toată poezia contemporană din reviste, el fiind din Negreşti, trăind într-un spaţiu profesoral, unde seara, la domiciliul câte unuia se practica şpriţul, istoria şi literatura. Probabil în programul său de urmărire, m-a surprins în cârciumă la „Vasluieţul”, unde şefă era doamna Liteanu, fosta soţie a Comandantului Securităţii. Aici a început să-şi etaleze cunoştinţele poetice, având asupra sa reportofon şi pistol, eu neştiind că-i securist. Spre uimirea doamnei Liteanu, care, pregătită, ne-a invitat în biroul ei să consumăm. A început un recital din partea mea şi a lui, care era susţinut şi de ploaia de sticle pline oferite de ,,gazdă’’. Reportofonul mergea. Nu am fost chemat la Securitate în acel moment.El a declarat pe propria răspundere că nu-s un caz periculos, şi astfel, zice el, dosarul s-a încheiat. Dar n-a fost aşa. S-a transmis la miliţie unde mi s-a cerut o declaraţie: ,,de ce nu lucrez? etc’’.Urma să fac închisoare, ca un individ ce reprezenta un adevărat ,,pericol social’’.-Care sunt intelectualii vasluieni, care, după ştiinţa ta, au dosare de Securitate ? -Eu cu Paul Munteanu. Mai există şi Leonard Negruţi, primul vasluian care scrisese ,,Jos Ceauşescu’’.Apoi Titi Gheorghiu. (interviu realizat pe data de 8 septembrie 2001, de Sfânta Măria Mică, într-un moment în care Ion Enache se lăsase de băut)
Ion Enache - trei ani de la trecerea spre Eternitate
Autor: Paul ZAHARIUC
Duminică 31 mai, la iniţiativa membrilor Cenaclului literar “Ion Iancu Lefter” Vaslui, în cimitirul Eternitatea a avut loc o şedinţă deschisă dedicată memoriei celui care a fost Ion Enache, poet şi membru fondator al acestei asociaţii culturale.Ion Enache s-a născut la 27 septembrie 1950, în Chirceşti, comuna Micleşti, şi a închis ochii pentru totdeauna pe 31 mai 2006, la Vaslui. Fiecare membru al cenaclului a rememorat diverse întâmplări petrecute alături de poet, în trecerea lui prin viaţă. Constantin Ţântea a reamintit auditoriului că Enache a reuşit să scoată în efemera lui existenţă 11 volume de poezii şi eseuri.Lăcrămioara Gabriela Ţântea a povestit ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu doi ani, când, însoţită fiind de o prietenă, a poposit la mormântul poetului, neuitând ca, pe lângă lumânări şi flori, să ia şi o sticlă cu bere. Au turnat două pahare, le-au băut împreună, iar când au vrut să mai toarne un rând, au constatat că sticla (de doi litri), fără a o mişca nici cea mai palidă adiere de vânt, s-a răsturnat cu de la sine putere peste pământul ce acoperă mormântul. Şi-au zis că a fost un accident, însă, văzând că se întâmplă şi a doua oară, vechea prietenă a lui Enache nu s-a abţinut şi a exclamat: “Şi-acolo, Ioane, îţi trebuie un paharel?”Altcineva şi-a amintit de faptul că, indiferent în starea în care se afla, Ion era de o luciditate ieşită din comun, amintindu-şi cu mare uşurinţă poezii întregi atât din creaţia sa, cât şi din creaţiile altora. De asemenea, fără a avea o voce deosebită, atrăgea multă lume atunci când cânta vreo baladă, în stilul său. A fost un veşnic îndrăgostit de Basarabia, pe care a cântat-o şi versificat-o în toate ocaziile. Ion Enache a avut toate calităţile şi defectele unui boem, cu toate că a adus pe lume împreună cu soţia sa, Adelina, trei fete şi doi băieţi. Prin trecerea sa în nefiinţă, a lăsat un gol imens şi greu reparabil în poezia românească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!
(sursa.Obiectivul de Vaslui)
Joia trecută a avut loc, la Casa de Cultură “Constantin Tănase” Vaslui, întâlnirea bilunară a membrilor cenaclului Ion Iancu Lefter. Ca observator al acestui eveniment dar si ca membru fondator al cenaclului, am fost si eu acolo ca să scriu această cronicută. Prima dată am oftat din rărunchi la amintirea altor vremuri când cenaclistii îsi ascuteau întâi săgetile în paharele cu rachiu băute la Lutoaia sau la Fănică, după care plecau înfierbântati la războiul literar. Ce vremuri! Nimeni nu l-a uitat pe regretatul Ion Emil Andriesanu, cel care venea la sedintele cenaclului numai pentru a piguli cu mare migală greselile gramaticale ale creatorilor, fapt ce provoca un val de furie din partea acestora, ajungându-se până la înjurături violente si total neacademice. Ce să mai spun de Ion Enache (Dumnezeu să-l odihnească!)… venea uneori cu o doamnă ce era îndrăgostită lulea de talentul maestrului, dar nu apăreau singuri, ci si cu câinele Lăbus al cucoanei. Sărmanul Ion Parfene, care pe atunci era presedinte, cu toate că era cumătru cu Ion, iar acesta din urmă îi făcuse un puternic lobby la alegeri, fusese nevoit să pună o pancartă mare în sala de sedinte, pe care scrisese: “Accesul interzis amantelor si câinilor”.
Poetul Ion Enache a plecat spre nemurire
(ASIS) – În ultima zi a lunii mai, s-a stins din viaţă poetul Ion Enache, membru al Uniunii Scriitorilor, cîştigător al mai multor concursuri de poezie, colaborator la reviste prestigioase de literatură şi autor al 11 volume de versuri. Ion Enache era cel mai mare poet vasluian în viaţă. La numai 54 de ani, inima lui a încetat să mai bată în urma unui stop cardio-respirator. "Vasluiul a devenit mai sărac prin urcarea la cer a sufletului poetului Ion Enache. Eu l-am preţuit şi l-am ajutat în timpul vieţii sale zbuciumate şi îi voi cinsti mereu memoria", ne-a declarat preşedintele Consiliului Judeţean, Corneliu Bichineţ. "Moartea sa înseamnă sfîrşitul unui timp al boemei creative, al boemei care s-a concretizat în cele 11 statuii de frumuseţe care au însemnat volumele lui Ion", a spus şi scriitorul Dan Ravaru. Ion Enache va fi condus pe ultimul drum, sîmbată, 3 iunie. (S.P.)
Evenimentul.ro
Stelele se hranesc cu lacrimi de Sfinx
Dintre cele sapte volume de poezie – Duminica singelui (1985), Qadrige (1993), Abisalom (1995), Gindul mitei (1997), Sfera cu Sfinx (1998), Citat dintr-un vis (2003), Metafizica uitarii (2003) –, doua sint publicate, cum se vede, in acest an la Editura Junimea; poetul se grabeste, nu stiu de ce. Simplul inventar al cartilor spune ca Ion Enache, asemeni atitor scriitori contemporani, a avut un destin literar fracturat; dupa debut, au urmat aproape zece ani de tacere, apoi, tiparirea in serie a cartilor (scrise altadata?): ceea ce se intimpla cu Ion Enache, un poet care a raspuns "prezent" cind s-a impartit talentul (nu si "norocul", cum zic lautarii din Vaslui), e un fapt care seamana deja cu un fenomen si care aduna o problematica interesanta pentru criticul, istoricul si sociologul literaturii noastre de azi. E bine si e rau. E rau pentru ca, intre altele, si dincolo de dramele usor de intuit, ceea ce se cheama "virstele creatiei" dispare, se reduce intr-un mincinos interval de timp, se aplatizeaza, devine neinteresant. E bine pentru cartile scrise, cu vorba poetului, cind Sfinxul plinge cu sfere pe care sa le culegi si sa-ti faci un sistem planetar si cind forta poemului e data de puterea imaginii, a metaforei. Sint aici si influente din Nichita Stanescu, (Repere), dar si certe semne dostoevskiene (Papusile pestilor, Ploaia verde...), linga elegii inchinate apostolilor si mucenicilor bisericii crestine; Ion Enache se recunoaste pe sine in oglinda retrovizoare a umanitatii din literatura marelui rus. Spaima ce se aduna in metafora obsedanta a trecerii de pietoni si a unor manusi albe, care dirijeaza circulatia: referentul ei se descopera intr-o dedicatie la poemul Singele in strada ca batut cu parii: "Poetului Ion Iancu Lefter, omorit intr-un straniu accident de circulatie, chiar pe trecerea de pietoni" – el "traieste" astfel in poezia lui Ion Enache: "Unde esti, Ioane, Ioane badita/Sa hranim cu jar caii din penita./Chiar in vremea cetii cu profil de lup/Iti era condeiul harnic ca un stup./Sau in huma crismei la periferie/Bateai crunt orasul c-un harag din vie./Ai plecat cind plumbul nastea noi ziare/Lingea rotativa un vitel de sare/Chiar din marul nuntii te-a gonit un vierme/A schimbat in clopot cusma cu poeme./Unde esti Ioane, Ioane badita/Sa hranim cu jar caii din penita". Unele texte adie dinspre gindirea filosofului, altele exprima conditia poetului si poeziei (in legatura cu vinul "care este un cal, fruntea lui este rasaritul, coastele sale sunt amiezi. Coada lui este amurgul" – Viul; si cu vintul care este "cartea miresmelor. In el se bate crinul cu trandafirul. Un cap lovit de ranga de mireasma e aerul" – Intre solzi si petale), in fine, citeva se revendica din psihanaliza (Dincolo de Calea Lactee). Ca intr-un vis, in fond, (re)citarea poemului in proza de acolo acordindu-le credibilitate, forta de sugestie si valoare estetica. Ioan Holban
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
